Vrabie versus Mihaila – amintiri din copilarie part deux

Despre amintiri din copilarie noi am mai vorbit odată, însă cum astfel de amintiri sunt cel mai de preț, nu avem cum să le schimbăm, am zis că mai merită să căutăm în noi și să scoatem la iveală o întâmplare.

Cu toate că în prima parte am specificat în intrebare genul întâmplării “amintiri cu bunici”, eu una am ajuns să mă întreb, dar oare amintiri din copilarie nu poate să fie și ceva din prezent? Când s-a terminat copilăria? Eu încă mai am vorba mea consacrată “ne facem noi mari”.

Care este cea mai frumoasa amintire pe care o ai din copilarie?

Vrabie

Cred că a fost unul dintre primele momente din viața mea în care am simțit milă. Sufletul îmi era sfâșiat și plângeam, dar plângeam pe ascuns cu un tremur ușor.

Aveam vreo 7-8 ani sau poate mai puțin. Nu mai știu cu exactitate. În ziua respectivă tatăl meu venise din delegație încărcat de dulciuri și toate cele. Seara, bunica trebuia să mă ia “împrumut” peste noapte.

Bagajul de drumeție era făcut și eu eram gata. La plecare mama mea m-a tras deoparte și mi-a pus într-o mână 2 bucați de Eugenia din partea ei și în cealaltă bomboane mentolate, frumos împachetate, din partea tatălui meu.

Deși bunica mea stătea la câteva blocuri de mine, mi s-a părut cel mai lung drum pe care îl făcusem până atunci. Umerii mă apăsau și ochii erau încețoșați. Prima pufnire a lacrimilor a fost stăpânită, ce a urmat după era dincolo de puterile mele.

Plângeam și mergeam și îmi trăgeam nasul. Mă durea faptul că nu puteam înțelege. Mintea mea era prea mica să realizeze de ce, DE CE mama mea era mai săracă decât tatal meu și nu îmi putea oferi mai mult de 2 Eugenii?!

Nici până în ziua de astăzi nu reușesc să îmi dau seama ce era în mintea mea atunci. Și acum când mă mai gândesc mă întristez un pic, dar și zâmbesc pentru că știu că acelea au fost cele mai bune Eugenii pe care le-am mâncat vreodată. Și bomboanele au fost delicioase dacă îmi aduc bine aminte…

Mihăilă

Nu nu nu, nu se poate, mă răzvrătesc! Eu încă îmi trăiesc amintirile din copilarie, lăsați-mă să conviețuiesc cu negarea mea. Ține de cald când ești adult să știți, ar trebui să încercați. Bun, acum că am scos aceste lucruri din mintea mea mult prea activă pentru binele meu, rămân la ce am zis mai sus, iar amintirea mea s-a petrecut într-un trecut nu foarte îndepărtat.

Agitată fiind deoarece trebuia să plec, pe umeri îmi “curgeau” cele trei genți pe care le car cu religiozitate după mine, nepoțelul meu ajunge acasă “la bunici” și mă salută. Îmi pun teneșii de adolescent (o persoană importantă îmi tot spune asta), nu uit să iau un pulover deoarece afară părea să fi venit toamna și mă îndrept spre ușă.

Înainte să cobor scările, nepoțelul sus numit își scoate capul din cameră și mă salută de “la revedere”. Văzându-l îmbrăcat în maieu și pantaloni scurți (cum dealtfel stau și eu în casă deși este rece) imediat i-am spus să își mai pună ceva pe el, să nu răcească. Tatăl meu mă aștepta la intrare și cu un zâmbet pe buze spune “hehe ce trece timpul, s-a întors roata.”

Pe vremuri eu eram cea care era dădăcită, acum aparent s-a trezit în mine acel instinct…matern?! Și astfel, copii, mi-am răspuns singură la întrebarea de la început.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s