Vrabie versus Mihaila – amintiri din copilarie

Amintirile din copilarie și în special cele cu bunicii pentru mulți sunt emoționante și cele mai de preț. Copilăria a fost perioada aceea fără griji când ce ne făcea să plângem era o julitură sau un tras de urechiușă.

Vă mai aduceți aminte? Dacă nu, nu este nimic, eu tot vă invit să faceți cunoștință cu amintirile noastre. Unele emoționante, altele haioase, însă toate vor rămâne mereu cu noi.

Ce amintire cu bunicii tăi păstrezi cu tine mereu?

Vrabie

Nu mă întreba câți ani aveam pentru că nu mai țin minte. Nici nu știu dacă vârsta este lucrul important. Amintirea în sine contează mai mult, pentru mine cel puțin, pentru că este a mea. Oricum, aveam în jur de 9 ani. Eram mic. Eram la Țușculița acasă, în Voluntari. Adică la bunica mea, deși nu i-am spus niciodată așa. Pentru mine și sora mea nu există cuvântul acesta. Ori era „mamaia” ori „Țușculița”.

Nu am fost un copil răsfățat neapărat, dar știam cum să cer ca să primesc. Mai bine spus, cum și ce să fac pentru a primi ceea ce îmi doresc. De multe ori mergea.

Era ora prânzului într-un miez de vară. După ce am luat masa, aveam deja câțiva copii care mă așteptau și țipau după mine la poartă. Nu puteam să îi las să aștepte, pentru că ei erau cei mai importanți. Ei erau prietenii mei de moment. Mamaia mă ruga să dorm puțin, să mai stau lângă ea. Nu concepeam să nu fac ce vreau eu.

În ziua aceea am fost la sala de jocuri electronice. Toate jocurile prostești din lume mă încântau să le încarc cu bani pentru a mă bucura câteva minute de ele. Eram mic. “Muream” repede. Băgam alți bani. Problema a venit când nu mai aveam.

M-am întors ispășit acasă și am cerut bani. I-am spus Țușculiței că am nevoie, pentru că îmi place, că toata lumea e acolo, toată lumea se simte bine, numai eu nu. Da, asta era problema mea. Toți se distrau numai eu eram obligat să plâng. Să plâng pentru a primi ce mi se cuvine. Câțiva lei pentru un amărât de joc. Un joc ce îmi împlinea viața. Stăteam în fața intrării din casă și plângeam. Plângeam și țipam și mă tăvăleam pe jos mai rău decât amărâții din turnurile Gemene.

Era îngrozitor. Pentru ea. Pentru că trebuia să asiste la un mucos ce nu vroia să înțeleagă că nu e bine să arunci banii. Mamaia mi-a spus că îmi dă dacă îmi iau un desert. Să mănânc și eu ceva dulce. Mi-a propus să vină cu mine la cofetărie să îmi cumpere o savarină și un cico. Dar NU! Jocul era important.

Mulți ani mai târziu mi-am dat seama că vecinii o cunoșteau foarte bine și știau ce fel de femeie este. Nu au chemat niciodată poliția sau salvarea. Câteodată țipam atât de tare încât îi dădeau lacrimile de durere.

Îmi este rușine. Ceream să fiu salvat din mâinile unei persoane care ar fi dat orice să mă vadă fericit. Persoană al cărui chip nu îl voi uita niciodată. Chip pe care nu îl voi mai pupa niciodată. Chip ce nu mă va mai privi niciodată.

Eram mic și până la urmă asta contează. Nu știam să iubesc sau să apreciez.

Am apucat să spun că m-a bătut? Da! M-a bătut! Mi-a dat o palmă peste fund, o singură dată, pentru că nu o ascultam și țipam. A început să plângă după aia. Îi părea rău că mi-a făcut rău.

Mihăilă

Nu m-am decis la una singură și pentru că am bunici orgolioși o să enumăr câteva cu fiecare. O singură pereche de bunici încă mai sunt cu mine și, de obicei, în weekend-uri mai completez lista cu amintiri.

Pe ei o să îi găsiți în lista de mai jos ca “tataia” și “Paula” – femeia care și după șapte decenii de existență încă are părul lung pe care și-l poartă în coc. A doua pereche nu mai este printre noi. Pe o jumătate nu am cunoscut-o niciodată, iar pe cealaltă îi spuneam “mama Mia”.

Cu tataia încă țin minte senzația atunci când mă scărpina pe spate cu palma doar pentru că avea bașici care se întăriseră drept “unghii”.

Tot cu el am învățat bazale matematicii. După masă înainte de “nani” jucam puțin tabinet.

Paula mereu a fost o femeie elegantă, care nu s-a obișnuit niciodată cu postura de bunică. De multe ori mă îndopa cu mâncare și acum, când mi se face dor îmi gătesc “oua pasate cu brânză”. Acest lucru mă face să îmi aduc aminte cum i-am spart câteva ouă dintr-un coșuleț și cum ea a aruncat cu mătura după mine, fără să mă lovească.

Când eram mică îmi plăcea să o mângâi pe părul ei lung până în talie. Mi se părea ireal cum poate să fi crescut atât, magie.

Mama Mia a fost o scumpă. Mică de înălțime, niciodată nu stătea loculu, însă foarte calmă. Și acum țin minte zilele când așteptam să treacă timpul în curte iar ea îmi povestea despre copilărie, despre jobul de bucătăreasă și minunile creșterii unor băieți – “of fetița mea dulce, cât îmi doream să am și eu o fată, o fată a mea.”

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Vrabie versus Mihaila – amintiri din copilarie&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s