Metamorfoza in doi incepe la TIFF

“Visez cu ochii deschiși și încerc să retrăiesc momentul când stăteam în sufragerie, pe canapea, cu laptopul în față, zâmbind tâmp știindu-te în camera alăturată. Nu mă puteam concentra la ce aveam de scris, pentru că te auzeam pe tine cântând în timp ce găteai.

La intervale scurte de timp, băgam capul pe ușa bucătăriei să te văd. Erai atât de mândru și de liniștit, deși te agitai de colo-colo, fără orgoliul caracteristic ieșirilor sociale.

În acea seară, ai scos la iveală pe lângă zâmbetele ludice, chiar și un gând de când eram copil, de pe vremea când lumea vorbea despre prinți și feți frumoși, iar eu nu-mi doream decât unul care să știe să gătească. Iar atunci când ai venit în sufragerie, cu cele două farfurii aburinde de paste cu sos, mirosul condimentelor şi al baconului, plus imaginea chef-ului la bustul gol, au trezit în mine mai multe pofte decât se aştepta la început.”

Ne-am cunoscut acum zece luni și suntem împreună de opt, îndeajuns pentru a ne da seama că ceea ce începe să se înfiripe este o poveste de dragoste post-adolescentină. Nu am crezut niciodată în feți frumoși, ci în relații de prietenie care evoluează în timp, prin înțelegere, respect și, mai ales, prin compromisuri – orgoliile nu au ce căuta aici.

La început ieșeam mai mult ca prieteni și ne întindeam, reciproc, firul răbdării cu tot felul de conversații, care deși nu credeam că vor exista, în realitate nu se mai opreau. Cu timpul, ne-am dat seama că avem destule lucruri în comun: de la faptul că putem să ne uităm non-stop la filme, suntem persoane cărora le place să iasă, weekend-urile de hibernare în cuplu contează mai mult, până la Schweppes Bitter Lemon – băutura care ne-a consacrat rutina începutului.

Pot să spun că a fost o coincidență sau că destinul s-a jucat cu noi, însă vorbind, am constatat că am făcut același liceu și aceeași facultate, fără să știm unul de existența altuia, mai mult decât într-un mod superficial și pasager.

În primul stadiul al relației am socializat destul de mult în mediul urban, unde am început să ne cunoaștem. Astfel a reiesit că ne plac aceleași locuri și avem un număr substanțial de cunoștințe în comun, în special de sex feminin.

Eu consider că ce deținem noi este o aventură ca în povești sau ca în filme. De multe ori ne compar cu un cuplu celebru – Bonnie & Clyde, iar pentru a susține acest lucru am să desemnez trei amintiri.

Prima dată când am simțit atracția inevitabilă dintre noi am făcut ceva copilăresc, l-am mușcat de buza de jos și am plecat. Năucit a ieșit după mine din localul în care eram și m-a sunat, nu concepea să-l las așa. Nu m-am întors.

A doua apropiere dintre noi s-a petrecut de 1 Mai, în Vama Veche. Ne-am întâlnit acolo și deși în timpul zilei nu prea ne-am conștientizat existența, seara s-a așternut, deșteptând atracția cenzurata în seara cu mușcatul. Odată cu întunericul, s-a lăsat și frigul, iar în timp ce dansam el s-a oprit, m-a luat de mână și m-a condus spre plajă. Era o seară superbă, cu cer senin, luminat de luna care se reflecta în mare. Chiar dacă ne îmbrățișam, tot era frig, așa că am decis să mergem în apropierea unui foc de tabără. Aici, “biletul de intrare” consta în aruncarea unei șosete în foc, el, cavaler, le-a aruncat pe amândouă, ca eu să mi le păstrez pe ale mele.

Aceasta este o poveste de dragoste care a început cu o pre-socializare online a continuat timp de două luni în București și s-a definitivat la TIFF. Cu această ocazie vreau să-i mulțumesc lui Tudor Giurgiu și să spun că narațiunea prezentă nu are un final concret, deoarece metamorfoza încă se desfășoară.

Ca să explic și denumirea acestei povești-declarație de dragoste, trebuie să relatez întâmplarea a treia, respectiv momentul definitoriu al relației noastre – Transilvania International Film Festival, de acum opt luni. Fani ai filmului “Death Proof” al lui Tarantino, în care există o scenă cu Kurt Russel care savurează un platou de nachos, cu asta ne delectam și noi papilele gustative într-o seară când el se lamenta că are un vis, să ajungă la TIFF, dar că nu are cu cine să meargă. La scurt timp a urmat replica mea, mai în glumă, mai în serios “de ce nu mă întrebi pe mine dacă vreau să merg?”. La sfârșitul săptămânii, două persoane care de abia se cunoșteau s-au îmbarcat într-un drum de opt ore cu mașina, până în Cluj, la TIFF.

Drumul a fost lung, au fost multe discuții, majoritatea purtate în contradictoriu, multe opriri pentru că amândoi aveam nevoie de aer și multe lucruri spuse pentru a întărâta. Cu toate acestea a fost un drum de opt ore – care ne-a adus acum, aici, la opt luni într-o relație – în care din București până în Cluj ne-am ajutat să revenim mereu pe drumul cel bun. Acel drum ne-a făcut să devenim încrezători în “noi-împreună” și să plecăm în tot felul de escapade memorabile de-a lungul acestor luni.

Prima lună în doi a însemnat un adevărat “calvar vizual” pentru prietenii nostri. De ce? Pentru că eram nedespărțiți, nu înțelegeam cenzura – nu când este vorba despre a-ți arăta sentimentele în public, un sentiment frumos și tânăr, de dragoste. Mai mult, eram mereu cu zâmbetul pe buze și dacă tot a venit vorba despre buze, acum nu-l mușcam ci ne sărutam mereu, iar când spun mereu, chiar la asta mă refer:

<<Când ne vedem, în maşină, în afara maşinii, în faţa blocului, în lift, în faţa casei, la intrarea într-un local, în local, la bar, pe scaun, când bem ceva, când mâncăm, când cedăm tentaţiilor, când suntem cu prietenii, când dansăm, când vedem un film, când suntem la o piesă de teatru, când vorbim cu alte persoane, când dăm mesaje, când vorbim la telefon, când citim ceva, când căutăm ceva, când scriem ceva, când râdem, când ne zgâriem, când ne tragem de păr, când ne muşcăm, când facem sex, când facem duş, când ne scărpinăm, când ne îmbrăţişăm, când ne îmbrăcăm, când vorbim, când ne facem dedicaţii, când spunem o prostie, când plângem, când spunem “te iubesc”.>>

Pentru a aduce dovezi în legătură cu acel cuplu celebru cu care ne comparam mai sus, Bonnie & Clyde, trebuie să vă povestesc ce a urmat după. Pentru că în timpul verii a trebuit să stăm o perioadă la depărtare, fiecare avea planuri de mult stabilite să plece din București, ne-am întâlnit și ne-am făcut un fel de “pact la 200 de kilometri depărtare”, cu ce avem și ce nu avem voie să facem, scris pe post-it-uri.

Din păcate, fiind cald afară, paharul meu a transpirat, apa s-a prelins de pe el pe post-it, imprimând scrisul pe masa albă a localului. Când am văzut, am făcut ochii mei mari de copil și am râs ghiduș, ce era de făcut acum? I-am aruncat un zâmbet ștrengar lui, am plătit nota, am acoperit stricăciunea cu un meniu și duși am fost. Pentru a păstra micul nostru secret și a-i da mai multă importanță am plecat de acolo alergând, până în primul parc, unde am râs și ne-am prefăcut că suntem cei mai mari “răufăcători”, în materie de post-it-uri.

Ne pare rău pentru ce s-a întâmplat atunci și după, dar evenimente de acest gen cred că ne-au ajutat relația să devină și mai specială. Episodul cu post-it-urile și cel care urmează să vi-l povestesc sunt din categoria “de povestit mai departe nepoților”.

Ieșind dintr-un club, după miezul-nopții, ni s-a făcut foame. Am ajuns într-un local, dar cu părere de rău am fost anunțați că putem să ne hrănim cu noi, aer și iubire, pentru că bucătăria era închisă. Supărați, am ieșit imitând vorbele chelnerului și lui i-au picat ochii pe masa terasei acelui local. Era un meniu al restaurantului, probabil uitat de chelneri. În glumă, l-a luat și a zis că dacă tot nu poate să-mi satisfacă foamea, măcar îmi oferă un meniu cu tot ce aș putea să mănânc, dacă veneam și noi la o oră normală.

Primul incident a fost în glumă, eram bine-dispuși și puși pe fapte mari, ce a urmat, să spunem că a devenit o tradiție. Obicei pentru care suntem cunoscuți de toți prietenii nostri, care câteodată încearcă să intre în joc și să ne ajute. Să spunem doar că suntem mândrii posesori ai unei adevărate colecții. Ce lucruri colecționăm? Pe lângă iubire și amintiri, puteți singuri să trageți concluzia.

După cum ziceam la început, istoria noastră de abia a trecut linia startului și ce este înșirat mai sus sunt câteva bule de amintiri care ne-au adus în prezent, fericiți și împliniți. Într-o seară când încearcam noi să definim ce avem – fără succes, fără să punem etichetă – am ajuns la concluzia că orice avem noi, ne dorim ca toată lumea să aibă parte de așa ceva, măcar odată în viață, pentru că noi am ajuns în stadiul în care nu ne mai dorim altceva. Iubirea s-a strecurat de nici nu ne-am dat seama, fără să o căutăm, ca un bandit din filmele western.

Poate nu este povestit cum trebuie, poate să nu fie începutul unui roman, este doar o schiță, copilăroasă, dar plină de dragoste. Suntem conștienți că avem multe de învățat și de transformat, pentru ca metamorfoza noastră cinefilă sa ia sfârșit. Până atunci, ca o încheiere – te iubesc.

P.S. (edit) poveste ce face parte din proiectul „Povești de dragoste”.

Foto: Clker

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s